O zi gri și rece azi. Mi-e dor să ies afară la desenat copaci, dar mă descurajează atât întârzierea primăverii, cât și toată situația refugiaților, mă simt încă incapabilă să călătoresc de plăcere, atât timp cât o grămadă de oameni nevinovați sunt siliți să plece la drum lăsând tot ce aveau în urmă și fără să știe unde vor ajunge sau dacă se vor mai putea întoarce. 

Când m-am hotărât să aleg această temă pentru licență, am sperat să nu mai apară alt virus care să mă împiedice să bat țara în lung și în lat. Nu m-am așteptat că va da peste lume o boală mai greu de dus decât orice gripă. N-am ce face și nu dau înapoi. Voi căuta și voi desena copaci chiar dacă va trebui să mă limitez la cei de pe lângă casă. Voi fi mulțumită și recunoscătoare atât timp cât voi avea o casă la care să mă întorc. Și voi aminti tuturor celor care mă urmăresc, cât de des pot, că avem încă responsabilitatea de a ne ocupa de natura și casa noastră, ca să avem la ce ne întoarce.

Yuval Noah Harari, înt-un dialog despre război pe care l-am văzut pe TED, atrăgea atenția asupra riscurilor ridicate de creșterea bugetelor pentru înarmare în Europa, cu scăderea automată a bugetelor pentru conservare, educație și alte ramuri care par să-și piardă brusc din prioritate. E trist și habar nu am ce soluție se poate găsi.

Cam astea sunt gândurile care m-au urmărit azi, într-o zi rece și gri. Prin urmare, miniatura e și ea în tonurile de gri oferite de creion. 

Mâine am susținerea ideii în fața comisiei. Se numește prelicență și sper ca emoțiile sau anxietatea să nu-mi umbrească entuziasmul cu care m-am apucat de acest proiect, ca să-l prezint așa cum e, ieșit din suflet și făcut cu suflet.