La Gorun – prima întâlnire
Cocorăștii Mislii, 15 ianuarie 2022
În timp ce Alex conducea spre stejarul de la Mercheașa și abia trecusem de Ploiești, m-am uitat de plictiseală pe hartă și mi-a sărit în ochi denumirea „La Gorun”. Era târziu și nu puteam opri, dar mi-a rămas în minte și am căutat detalii pe internet. Am aflat astfel că în comuna Cocorăștii Mislii, în Prahova, se află un stejar secular atestat de la 1490. E vorba de un gorun, pe numele lui latin Querqus Petraea. Sunt foarte multe tipuri de stejar prin lume, nu intru acum în detalii pentru că nu mi-e foarte clar câte sunt și pe la noi. Cert e că mi-am dorit să-l văd și ne-am propus să facem o oprire la întoarcere, dacă va fi încă lumină. N-a fost să fie, nici lumină suficientă, nici oprire, dar în weekend-ul următor am dat o fugă până acolo.
La fața locului, dincolo de statura impunătoare a gorunului, m-au impresionat curățenia din sat și felul în care autoritățile locale s-au gândit să amenajeze poiana de lângă gorun. Erau băncuțe acoperite, ba chiar și un loc dedicat pentru grătar. Nu mă bucură asta în mod special, dar sper că astfel nu se vor face focuri ici și colo, pe unde îi trăsneşte fiecăruia prin cap. Cred că cel mai corect ar fi ca focul să fie complet interzis, dar am prea multe așteptări. Când am ajuns noi, destul de frig fiind, nu era nici țipenie de om, așa că am putut face fotografii și schițe până când ne-au înghețat iremediabil mâinile.
Înainte să mâncăm și noi ceva pe o bancă, la soare, m-am lipit de stejar și mi-am dorit să-i pot transmite gorunului ceva din energia și tinerețea mea – față de un arbore secular, sunt un mic copil și nu uit asta. Fac așa de fiecare dată când simt că un copac suferă, probabil că ajutorul meu e minuscul, dar nu am nimic de pierdut, doar de câștigat. Primesc la schimb inspirație și înţelepciune sau așa vreau să cred. Îmi place să-mi folosesc toate simțurile în preajma copacilor, să le ating pielea uscată, să-mi lipesc urechea de trunchiul lor, să-mi bag nasul între crăpăturile scoarței. Mirosul e un simț pe care-l activăm rar în natură, poate doar când suntem între conifere și substanțele lor volatile sunt imposibil de ignorant. Deseori stejarii îmi miros a lemn ars, nu aș putea să explic de ce.
Faptul că nu era nimeni pe lângă Gorun nu a fost neapărat un avantaj. N-am avut pe cine să întreb despre copac și despre rolul lui în sat, înainte sau după ce a devenit vedetă înconjurată de locuri de picnic. În clipa de față nu știu ce anume atestă vârsta gorunului de la Cocorăștii Mislii, nici dacă s-au luat sau nu ceva măsuri împotriva bolilor pe care le afișează, în mod destul de evident. Pe internet am citit articole de prin 2018, în care se striga după ajutor pentru salvarea „supraviețuitorului”, dar nu știu ce urmări au avut articolele sau acțiunile respective. Dacă cineva știe mai multe, aș fi bucuroasă să aflu.
Eu am de gând să mă întorc la el cât de curând, cu speranța că-l voi vedea și desena din nou, înverzit.
„Frate, frate de stejar!
Lasă-mă să tai un par
Să-mi fac osie la car.
Frățioare românaș,
Voios parul da-ți-l-aș
Dac-ai face tu din el
Buzdugan de voinicel,
Ghioagă mare nestrujită,
Cu piroane țintuită,
Și cu dânsa de-ai lupta
Să aperi moșia ta.”
Din „Stejarul și cornul” – poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri.
Sper ca bietul Gorun să nu mai treacă prin așa ceva, are destui invadatori sub scoarță.
